Excluziunea socială poate fi consecinţa unor serii de probleme care afectează o persoană, şi anume: şomajul, discriminarea, competenţele scăzute, veniturile mici, locuinţa sărăcăcioasă sau lipsa acesteia, problemele de sănătate şi destrămarea familiei. Când asemenea probleme se corelează, acestea creează un cerc vicios care poate duce la pierderea locuinţei cuiva.

Excluziunea socială are cauze şi consecinţe complexe şi multi-dimensionale, creând probleme de lungă durată familiilor, atât din punct de vedere social, cât şi economic.

Încercăm să oferim răspunsuri la întrebările cele mai frecvente cu privire la familiile fără adăpost:

  • Care sunt miturile referitoare la persoanele fără adăpost?
  • Care sunt cauzele pentru care o persoană îşi pierde căminul?
  • Care este definiţia unei persoane fără adăpost?
  • Cine rămâne fără adăpost?
  • Care este istoria persoanelor fără adăpost din România?
  • Care este situaţia persoanelor fără adăpost?

Care sunt miturile referitoare la persoanele fără adăpost?

(Click pe fiecare mit pentru a afla mai multe detalii)

Pentru mulţi dintre noi, atunci când ne gândim la persoane care trăiesc pe stradă, fără o casă, ne imaginăm bărbaţi care stau la colţuri de stradă şi care cerşesc sau care se află în stare de ebrietate. Cu toate acestea, acest fenomen este în schimbare. De fapt, segmentele cu cea mai rapidă creştere de persoane care îşi pierd locuinţele sunt femei şi familii cu copii.

Căutarea unui loc de muncă este o provocare pentru majoritatea oamenilor în aceste zile, cu atât mai mult pentru o persoană care locuieşte pe stradă. Cei mai mulţi nu dispun de haine curate, duşuri, o adresă permanentă sau un număr de telefon. Alţii au dosare penale, dificultăţi de învăţare şi o lipsă de educaţie care îi trag în jos. Chiar dacă aceştia îşi găsesc de lucru, venitul lor este de multe ori atât de mic încât nu se pot susţine. Ne-am întâlnit de multe ori cu mame care au două sau trei locuri de muncă part-time şi încă nu câştigă suficient pentru a închiria un apartament.

Pierderea casei este adesea asociată cu drogurile, alcoolul, violenţa şi crima. Deci da, viaţa pe străzi poate fi periculoasă atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei. Cu toate acestea, foarte puţine infracţiuni sunt comise împotriva celor care încearcă să-i ajute. La Casa Ioana, beneficiarii sunt recunoscători şi au dorinţa de a-şi schimba viaţa.

A supravieţui pe stradă este mult mai greu decât îşi poate imagina multă lume. Bărbaţii şi femeile fără adăpost au adesea probleme legate de somn şi sănătate fizică. Mintea, inima şi organele interne sunt epuizate. Deşi ajutorul este disponibil, aceştia, de multe ori, nu au nicio idee de unde să înceapă navigarea în labirintul de agenţii de servicii sociale şi de birocraţie. Cu bani puţini, ei petrec de multe ori toată ziua în încercarea de a obţine produse alimentare şi, poate, un interviu, după care au nevoie să caute un loc sigur pentru a dormi. Ei fac acest lucru, în timp ce transportă toate bunurile de care dispun.

Nimeni nu porneşte în viaţa cu ideea de a-şi pierde locuinţa. Oamenii îşi pierd locurile de muncă şi ulterior locuinţele. Femeile se refugiază pe stradă pentru a scăpa de violenţa la care au fost supuse în familie. Mulţi oameni au experimentat traume semnificative şi nu pot face faţă vieţii. Alţii se luptă cu boli psihice, depresie sau stres post-traumatic. Da, alegerile greşite pot contribui la pierderea locuinţei; cu toate acestea, circumstanţele exterioare influenţează puternic aceste alegeri.

Odată ce o persoană îşi pierde locul de muncă sau locuinţa, obţinerea acestor lucruri poate părea aproape imposibilă. Imaginaţi-vă în ipostaza de a obţine un loc de muncă atunci când nu aveţi nicio adresă de corespondenţă pentru CV, nu aveţi număr de telefon, nu beneficiaţi de un duş şi nici de haine curate. De multe ori, lucruri cum ar fi probleme juridice, antecedente penale, boli mintale, fizice şi emoţionale fac ca revenirea lor la stabilitate să fie şi mai dificilă.

Hrana şi adăpostul sunt esenţiale pentru viaţă – acesta este un drept fundamental al omului şi e menţionat în Constituţie. Prin oferirea de adăpost şi hrană, Casa Ioana şi alte organizaţii care oferă sprijin, pot începe să formeze relaţii mutuale de încredere şi respect. Apoi oferim suport pentru găsirea de locuri de muncă decente, iar atunci când beneficiarii sunt pregătiţi, găsim locuinţe la preţuri accesibile.

A nu avea un cămin, nu reprezintă doar o chestiune locativă. Oamenii îşi pierd locuinţele atunci când lucrurile nu merg bine în viaţa lor. Oferirea unui adăpost nu va vindeca rănile emoţionale, dependenţele nu vor înceta, nu se va construi stabilitate relaţională sau deprinderi de viaţă sănătoase. Soluţia nu se găseşte doar în furnizarea unui adăpost, ci în abordarea problemelor care au provocat pierderea locuinţei, în primul rând. Totul se rezumă la oameni.

Discutând cu mii de bărbaţi, copii şi femei cărora Casa Ioana le-a oferit suport de-a lungul anilor, aceştia ne-au spus că nu se aşteptau vreodată să ajungă în stradă. Au avut locuri de muncă bune, locuinţe şi familii. Cu toate acestea, viaţa lor s-a destrămat într-un anumit punct şi au ajuns în stradă, tânjind după un loc pe care să îl poată numi “casă”.

Mulţi oameni cred că vor exista întotdeauna oameni care vor trăi pe stradă şi că este pur şi simplu o problemă prea mare pentru a fi rezolvată. Această credinţă creează paralizie, ceea ce duce la apatie şi respingere şi apoi la credinţa că nu se mai poate face nimic pentru a atenua durerea şi suferinţa pe care o împărtăşesc mii de oameni, inclusiv femei şi copii.
Mulţi oameni consideră că vor exista întotdeauna persoane fără adăpost şi ar fi o problemă mult prea mare pentru a fi rezolvată.
Casa Ioana este de părere că lipsa adăpostului poate fi soluţionată. Autorităţile au amplificat situaţia forţând oamenii să trăiască pe străzi din cauza desființării serviciilor de adăpost, abandonând persoanele vulnerabile care părăsesc instituţiile de îngrijire şi spitalele de psihiatrie. Pe măsură ce tot mai mulţi oameni şi-au pierdut locuinţele, autorităţile au încercat să ignore problemele care cauzează această situaţie iar lucrurile au început să se deterioreze rapid. În cele din urmă, familiile se văd obligate să-şi părăsească locuinţele din cauza crizei economice.
Casa Ioana este de părere că pentru a pune capăt acestui fenomen, trebuie să gândim global şi să acţionăm local, prin încurajarea soluţiilor locale împotriva problemei naţionale, şi anume, persoanele vulnerabile, în special femei şi copii, care sunt forţate să trăiască pe străzi, din cauza unei lipse jalnice de sprijin şi protecţie adecvată.

Care sunt cauzele pentru care o persoană îşi pierde căminul?

Oamenii îşi pierd căminele din cauza unei interacţiuni complexe între circumstanţele individuale şi factorii externi, din afara controlului lor direct. Aceste probleme se pot dezvolta de-a lungul timpului, până în momentul final de criză, atunci când o persoană trebuie să îşi părăsească propriul cămin.

Aceşti factori structurali includ un nivel ridicat de sărăcie, şomaj, angajaţi calificaţi care lucrează în posturi necalificate, sistem de beneficii inadecvate şi lipsa de locuinţe la preţuri accesibile.

Care este definiţia unei persoane fără adăpost?

În România, definiţia legală a unei ‘persoane fără adăpost’ este furnizată de legea 292/2011 privind Sistemul Naţional de Asistenţă Socială, şi anume: „persoanele fără adăpost reprezintă o categorie socială formată din persoane singure ori familii care, din motive singulare sau cumulate, de ordin social, medical, financiar economic, juridic ori din cauza unor situaţii de forţă majoră, trăiesc în stradă, locuiesc temporar la prieteni sau cunoscuţi, se află în incapacitate de a susţine o locuinţă în regim de închiriere ori sunt în risc de evacuare ori se află în instituţii sau penitenciare de unde urmează ca, în termen de 2 luni, să fie externate, respectiv eliberate şi nu au domiciliu ori reşedinţă”

ONU a împărţit categoria persoanelor fără adăpost în două mari grupe:

  • Fenomen primar (sau lipsa unui acoperiş). Această categorie include persoane care locuiesc pe străzi, fără un adăpost efectiv.
  • Fenomen secundar. Această categorie poate include persoane fără loc de reşedinţă obişnuită care se deplasează frecvent între diferite tipuri de cazare (incluzând adăposturi, instituţii pentru astfel de persoane). Această categorie include persoane care trăiesc în locuinţe private, dar care nu au niciun domiciliu fix în forma de recensământ.

FEANTSA, Federaţia Europeană a Organizaţiilor Naţionale care lucrează cu persoanele fără adăpost, a dezvoltat o tipologie europeană a persoanelor fără adăpost şi excluziunea de la locuinţă (ETHOS), ca un mijloc de îmbunătăţire a înţelegerii şi de evaluare a persoanelor fără adăpost în Europa, precum şi pentru a oferi un “limbaj” comun pentru schimburile transnaţionale privind persoanele fără adăpost. Aceasta tipologie a fost lansată în 2005 şi este utilizată pentru diferite scopuri – ca un cadru pentru dezbateri, în scopuri de colectare a datelor, în scopuri de politică socială, în scopul monitorizării, cât şi în mass-media.

Fenomenul persoanelor fără adăpost este perceput şi abordat în mod diferit în funcţie de ţară. A fost dezvoltat printr-o revizuire a definiţiilor existente ale persoanelor fără adăpost şi în funcţie de realităţile de care se lovesc persoanelor fără adăpost dar şi furnizorii de servicii, zi de zi. Prin urmare, categoriile identificate de ETHOS încearcă să acopere toate situaţiile de viaţă şi diferitele forme ale persoanelor fără adăpost în Europa:

  • fără acoperiş (fără un adăpost, condiţii aspre de dormit)
  • fără adăpost (au un loc de dormit în instituţii sau adăposturi speciale)
  • locuinţe nesigure (ameninţaţi cu excluderea din cauza chiriei nesigure, evacuări, violenţă domestică)
  • locuinţe inadecvate (rulote, locuinţe improprii, supraaglomerare)

Casa Ioana utilizează abordarea ETHOS, în activitatea sa, deoarece confirmă faptul că lipsa de adăpost este un proces (mai degrabă decât un fenomen static), care afectează mai multe familii vulnerabile în diferite etape din viaţa lor.

Cine rămâne fără adăpost?

Este greu de imaginat cum cineva poate ajunge de la a avea o casă într-o zi, până la a fi pe stradă în următoarea zi. Multe persoane care îşi pierd căminele, la început, au locuri de muncă şi locuinţe stabile, dar apoi factorii sociali şi economici intervin provocând o schimbare rapidă a situaţiei lor de viaţă. Principalii doi factori care conduc la pierderea căminelor sunt sărăcia şi lipsa de locuinţe la preţuri accesibile.

Pierderea locului de muncă este un fapt ce astăzi se întâmplă mai frecvent decât în urmă cu câteva decenii. Declinul locurilor de muncă din domeniul industrial, şi locurile de muncă temporare şi part-time au produs schimbări faţă de ceea ce a fost odată o piaţă de muncă mai stabilă.

În conformitate cu datele oferite de Banca Mondială, (mai 2013), România rămâne ţara cu cele mai ridicate niveluri ale sărăciei în Uniunea Europeană cu mai mult de 30% din populaţie care trăieşte cu mai puţin de 16,5 Ron (3,7 €) pe zi. Cu cât persoanele devin mai sărace, cu atât sunt mai predispuse la riscul de a-şi pierde locuinţele.

O altă zonă dificilă este lipsa de locuinţe la preţuri accesibile. Lista de aşteptare pentru locuinţe sociale oferite prin intermediul autorităţilor locale este de cel puţin cinci ani, în Bucureşti, şi, în conformitate cu legea, cei fără un domiciliu nu reprezintă un grup de prioritate pentru locuinţele sociale.

Un factor determinant al lipsei adăpostului,prioritar în rândul femeilor şi copiilor, este violenţa domestică. Femeile cu parteneri violenţi, uneori, trebuie să aleagă între a fi abuzate în propria casă sau a-şi părăsi locuinţa, fără a avea un loc unde să se stabilească. Femeile care îşi părăsesc căminele împreună cu copiii lor, din motivele citate mai sus, sunt supravieţuitori, dar chiar şi în siguranţa unui adăpost, refacerea, câştigarea stabilităţii şi crearea unei reţele sănătoase de relaţii necesită timp.

Doar 31% din populaţie contribuie la sistemul actual de asigurări de sănătate controlate de stat, lăsând 14,8 milioane persoane fără acoperire de sănătate. În 2011, fondurile de îngrijire a sănătăţii au reprezentat 4% din PIB, faţă de 11% ale Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD) în medie de 9%. O criză majoră în sfera sănătăţii poate distruge financiar familia.

Persoanele cu probleme de sănătate mintală, cum ar fi schizofrenie şi tulburări de personalitate, îşi pot pierde locuinţele din cauza unor dificultăţi de adaptare la viaţa de familie, la locul de muncă şi în societate. Închiderea unor instituţii de îngrijire a sănătăţii mintale a lăsat mulţi foşti pacienţi fără un adăpost.

Nu orice persoană care îşi pierde locuinţa are o problemă cu abuzul de substanţe, dar multe se regăsesc în această situaţie şi devin dependente de alcool şi de alte substanţe. Problemele unui consumator de substanţe se întind pe tot parcursul vieţii sale. Deoarece consumul de droguri este ilegal, de cele mai multe ori duce la alte activităţi ilegale pentru procurarea substanţelor, care pot duce şi la închisoare. Abuzul de substanţe are un impact negativ asupra capacităţii unei persoane de a lucra şi de a menţine relaţii şi cauzează probleme de sănătate cronice.

Trecerea de la tinereţe la maturitate este dificilă pentru mulţi oameni, dar pentru tinerii care au crescut în sărăcie, această tranziţie poate fi deosebit de dificilă. Tinerii care au fost în grija autorităţilor locale sunt mai predispuşi să devină persoane fără adăpost. Programele de sprijin pentru tineret se încheie atunci când ajung la maturitate, cu toate că mulţi sunt, de multe ori, nepregătiţi pentru deciziile dificile la care trebuie să facă faţă la această vârstă.

Numeroase probleme se învârt în jurul sărăciei şi creează deficite asupra relaţiilor interpersonale. Oamenii epuizează relaţiile lor personale în acelaşi mod în care se epuizează resursele lor financiare. Din momentul în care o persoană trăieşte pe străzi sau într-un adăpost, relaţiile sale sunt grav afectate. O relaţie simplă de prietenie poate fi un punct de plecare semnificativ în a ajuta o persoană pentru a se recupera din starea în care a rămas. A crede în cineva, a-l încuraja şi asculta, îi poate da, de asemenea, posibilitatea de a încerca să-şi rezolve problemele din alte domenii ale vieţii sale.

Care este istoria persoanelor fără adăpost din România?

Deşi multe persoane din România cred că fenomenul a început după 1989, persoanele fără adăpost au fost prezente, evident, şi în timpul regimului comunist. În această perioadă, ei şi alte “elemente anti-sociale”, au fost tratate în conformitate cu codul penal şi izolaţi în închisori, precum şi în centre de sănătate mintală şi alte instituţii.

În 1997 Casa Ioana a deschis primul adăpost de noapte din ţară în Bucureşti, pentru bărbaţii vârstnici fără adăpost, la solicitarea primarului oraşului. În anul 2000, Casa Ioana a deschis cel de-al doilea adăpost din oraş.

Nu există o strategie naţională de colectare a datelor cu privire la acest fenomen, iar datele disponibile sunt puţine – la nivel naţional sunt disponibili doar indicatori generali de incluziune socială.

Singurele cifre disponibile provin dintr-un studiu realizat în 2004 de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii şi Institutul Naţional de Statistică, care estimează că numărul de persoane fără adăpost din România se ridică la 14.000 -15000 persoane, 5.000 fiind din Bucureşti.

Potrivit unui purtător de cuvânt al Ministerului Muncii pentru un Peer Review din 2013 privind persoanele fără adăpost, în Danemarca, în 2005, Guvernul s-a angajat să pună în aplicare un program naţional de trei ani pentru judeţele din ţară şi municipiul Bucureşti, prin care se vor stabili 50 de adăposturi pentru persoanele fără adăpost. Programul a fost finanţat de către stat şi pus în aplicare prin intermediul Programului de Interes Naţional. Până la sfârşitul lunii noiembrie 2011, au fost stabilite 55 de centre. Cu toate acestea, serviciile de adulţi pentru persoane care şi-au pierdut locuinţele sunt furnizate în 19 din cele 41 de judeţe şi în doar 26 de oraşe. Amintiţi-vă că nu toate aceste servicii oferă adăpost, multe dintre acestea oferă informaţii şi consiliere – nu este clar cât de multe dintre aceste servicii funcţionează încă în 2014.

Între 1 ianuarie şi 31 decembrie 2011, au fost înregistrate 113,495 “persoane marginalizate”, de către autorităţi, din care:

  • 41,085 nu deţin sau nu au închiriat o locuinţă
  • l61,806 trăiesc în condiţii inadecvate
  • 10,604 sunt oameni în vârstă, fără tutori legali sau îngrijitori

Potrivit Eurostat, în 2011, 17,1% din populaţia UE-28 locuia în adăposturi supraaglomerate, cu cele mai mari rate de supraaglomerare înregistrate în România (54,2%).

Nu există o strategie de integrare naţională pentru persoanele care şi-au pierdut locuinţele în România, persoane care au fost întotdeauna menţionate ca o prioritate generală în politicile anti-sărăcie, deoarece acestea sunt considerate un grup vulnerabil. Ca urmare a Hotărârii Guvernului (197/2006), un Program de interes naţional (PIN), a fost lansat cu scopul de a lupta împotriva excluziunii sociale prin crearea de centre sociale de urgenţă. Important, Guvernul a oferit o definiţie a “persoanelor fără adăpost”, pentru prima dată, prin Legea 292/2011 privind Sistemul naţional de asistenţă socială.

Care este situaţia persoanelor fără adăpost?

A nu avea un adăpost înseamnă mai mult decât a nu avea un acoperiş deasupra capului. O casă nu este doar un spaţiu fizic, ea are, de asemenea, o dimensiune juridică şi socială. O casă oferă rădăcini, identitate, un sentiment de apartenenţă şi un loc de bunăstare emoţională. A nu deţine un adăpost înseamnă să fii privat de cele mai sus menţionate. Este o experienţă izolantă şi distructivă şi înseamnă că aceste persoane sunt unele dintre cele mai vulnerabile şi excluse social din societatea noastră.

Efectele lipsei adãpostului

Când ne gândim la persoanele care şi-au pierdut locuinţele, ne gândim, de obicei, la adulţi. Din păcate, în fiecare an, mii de copii experimentează alături de părinţii lor, lipsa unui adăpost, dormind în maşini, adăposturi şi clădiri abandonate. Ei migrează continuu, neavând un loc stabil, ceea ce duce la absentarea de la şcoală şi chiar la abandon şcolar.

Familiile sunt segmentul cu cea mai rapidă creştere în rândul populaţiei fără adăpost. Multe familii, inclusiv cele cu copii, au experimentat traume, în urma pierderii locuinţelor. Această experienţă sporeşte suferinţa, rezultând într-un ciclu tragic, dăunător şi costisitor atât indivizilor cât şi comunităţii.

Cercetările indică faptul că familia tipică ce rămâne fără adăpost este compusă dintr-un singur părinte, de regulă mama, în vârstă de treizeci de ani şi are, în medie, 2 sau 3 copii mici. Mai mult de 90% din mamele adăpostite, si cu venituri mici, au fost supuse abuzului fizic şi sexual pe parcursul vieţii.

A nu avea un adăpost determină un impact devastator asupra familiilor, cauzând instabilitate şi insecuritate . Aceste familii îşi pierd de cele mai multe ori bunurile şi locurile de muncă . Ei pot pierde, de asemenea, relaţiile cu prietenii şi familia, legăturile către comunitatea lor, inclusiv relaţiile cu medicii de familie şi profesori. Există dovezi care sugerează că acei copiii care trăiesc în adăposturi sunt, în general, mai tineri de 12 ani şi, prin urmare, într-o perioadă crucială a dezvoltării lor. Pierderea locuinţei şi violenţa în familie au un impact grav asupra sănătăţii lor, asupra educaţiei şi bunăstării . Aceste efecte includ rate mai mari de anxietate, probleme emoţionale şi de comportament şi boli mintale. Părinţii încearcă să-şi sprijine familiile, dar fără a avea un loc unde să trăiască pot experimenta probleme emoţionale şi fizice de sănătate, nutriţie inadecvată, izolare şi dificultăţi de relaţionare. Experienţa afectează capacitatea părinţilor de a oferi sprijin adecvat pentru copiii lor, aceştia fiind luaţi deseori în grija autorităţilor locale. Cu cât acest episod durează mai mult, cu atât este mai greu pentru familii să-şi recâştige stabilitatea.

Impactul asupra sănătăţii copiilor

Copiii care cresc în afara unui cămin se îmbolnăvesc mult mai des şi prezintă rate mai mari de boli acute şi cronice. În plus, mulţi suferă de probleme emoţionale sau comportamentale, care vor împiedica procesul de dezvoltare şi învăţare. Aceşti copii au tendinţa de a prezenta rate mai mari de probleme de sănătate mintală, cum ar fi anxietatea, depresia, sau izolarea.

Impactul asupra educaţiei

Deşi majoritatea copiilor şi tinerilor fără un cămin frecventează şcoala, nu toţi dintre aceştia merg în mod regulat la şcoală. Dintre cei care sunt înscrişi şi frecventează şcoala, unii prezintă probleme de acomodare şi învăţare. Comparativ cu alţi copii, au mai multe şanse de a experimenta întârzieri în dezvoltare şi dificultăţi de învăţare.

Cum putem stopa fenomenul persoanelor fãrã adãpost?

Casa Ioana este determinată să se implice şi să lucreze cu toate părţile interesate pentru a încerca să pună capăt situaţiei în care familiile se luptă să asigure un viitor pentru copiii lor, fără un loc stabil unde să locuiască. Deşi adăpostirea familiei prezintă siguranţă, aceasta este doar o soluţie temporară. Sunt abordate problemele care conduc la lipsa de adăpost, pentru ca familiile să aibă posibilitatea să-şi schimbe viaţa pentru totdeauna.

Prin intermediul cercetării, vom afla ce familii au nevoie să-şi revină de pe urma problemelor de sănătate, economice, sociale, medicale şi mentale care le-au cauzat pierderea locuinţei. Prin evaluarea programului, vom identifica strategii care funcţionează şi vom folosi aceste cunoştinţe pentru a dezvolta practici inovatoare.

Pierderea casei din cauza economiei, violenţei domestice, ori problemelor fizice sau emoţionale, determină pierderi mai mari. Astfel persoanele riscă să-şi piardă sănătatea, siguranţa şi abilitatea de a avea grijă de ei înşişi şi de copii lor. Copiii care au fost martori ai violenţei domestice şi, care trăiesc pe străzi, suferă de anxietate, depresie şi izolare. La început, poate au doar nevoie de adăpost, dar ulterior, pentru a-şi construi o viaţă, au nevoie de suport.