Excluziunea socială poate fi consecinţa unor serii de probleme care afectează o persoană, şi anume: şomajul, discriminarea, competenţele scăzute, veniturile mici, locuinţa sărăcăcioasă sau lipsa acesteia, problemele de sănătate şi destrămarea familiei. Când asemenea probleme se corelează, acestea creează un cerc vicios care poate duce la pierderea locuinţei cuiva.
Excluziunea socială are cauze şi consecinţe complexe şi multi-dimensionale, creând probleme de lungă durată familiilor, atât din punct de vedere social, cât şi economic.
Încercăm să oferim răspunsuri la întrebările cele mai frecvente cu privire la familiile fără adăpost:
(Click pe fiecare mit pentru a afla mai multe detalii)
Oamenii îşi pierd căminele din cauza unei interacţiuni complexe între circumstanţele individuale şi factorii externi, din afara controlului lor direct. Aceste probleme se pot dezvolta de-a lungul timpului, până în momentul final de criză, atunci când o persoană trebuie să îşi părăsească propriul cămin.
Aceşti factori structurali includ un nivel ridicat de sărăcie, şomaj, angajaţi calificaţi care lucrează în posturi necalificate, sistem de beneficii inadecvate şi lipsa de locuinţe la preţuri accesibile.
În România, definiţia legală a unei ‘persoane fără adăpost’ este furnizată de legea 292/2011 privind Sistemul Naţional de Asistenţă Socială, şi anume: „persoanele fără adăpost reprezintă o categorie socială formată din persoane singure ori familii care, din motive singulare sau cumulate, de ordin social, medical, financiar economic, juridic ori din cauza unor situaţii de forţă majoră, trăiesc în stradă, locuiesc temporar la prieteni sau cunoscuţi, se află în incapacitate de a susţine o locuinţă în regim de închiriere ori sunt în risc de evacuare ori se află în instituţii sau penitenciare de unde urmează ca, în termen de 2 luni, să fie externate, respectiv eliberate şi nu au domiciliu ori reşedinţă”
ONU a împărţit categoria persoanelor fără adăpost în două mari grupe:
FEANTSA, Federaţia Europeană a Organizaţiilor Naţionale care lucrează cu persoanele fără adăpost, a dezvoltat o tipologie europeană a persoanelor fără adăpost şi excluziunea de la locuinţă (ETHOS), ca un mijloc de îmbunătăţire a înţelegerii şi de evaluare a persoanelor fără adăpost în Europa, precum şi pentru a oferi un “limbaj” comun pentru schimburile transnaţionale privind persoanele fără adăpost. Aceasta tipologie a fost lansată în 2005 şi este utilizată pentru diferite scopuri – ca un cadru pentru dezbateri, în scopuri de colectare a datelor, în scopuri de politică socială, în scopul monitorizării, cât şi în mass-media.
Fenomenul persoanelor fără adăpost este perceput şi abordat în mod diferit în funcţie de ţară. A fost dezvoltat printr-o revizuire a definiţiilor existente ale persoanelor fără adăpost şi în funcţie de realităţile de care se lovesc persoanelor fără adăpost dar şi furnizorii de servicii, zi de zi. Prin urmare, categoriile identificate de ETHOS încearcă să acopere toate situaţiile de viaţă şi diferitele forme ale persoanelor fără adăpost în Europa:
Casa Ioana utilizează abordarea ETHOS, în activitatea sa, deoarece confirmă faptul că lipsa de adăpost este un proces (mai degrabă decât un fenomen static), care afectează mai multe familii vulnerabile în diferite etape din viaţa lor.
Este greu de imaginat cum cineva poate ajunge de la a avea o casă într-o zi, până la a fi pe stradă în următoarea zi. Multe persoane care îşi pierd căminele, la început, au locuri de muncă şi locuinţe stabile, dar apoi factorii sociali şi economici intervin provocând o schimbare rapidă a situaţiei lor de viaţă. Principalii doi factori care conduc la pierderea căminelor sunt sărăcia şi lipsa de locuinţe la preţuri accesibile.
Pierderea locului de muncă este un fapt ce astăzi se întâmplă mai frecvent decât în urmă cu câteva decenii. Declinul locurilor de muncă din domeniul industrial, şi locurile de muncă temporare şi part-time au produs schimbări faţă de ceea ce a fost odată o piaţă de muncă mai stabilă.
În conformitate cu datele oferite de Banca Mondială, (mai 2013), România rămâne ţara cu cele mai ridicate niveluri ale sărăciei în Uniunea Europeană cu mai mult de 30% din populaţie care trăieşte cu mai puţin de 16,5 Ron (3,7 €) pe zi. Cu cât persoanele devin mai sărace, cu atât sunt mai predispuse la riscul de a-şi pierde locuinţele.
O altă zonă dificilă este lipsa de locuinţe la preţuri accesibile. Lista de aşteptare pentru locuinţe sociale oferite prin intermediul autorităţilor locale este de cel puţin cinci ani, în Bucureşti, şi, în conformitate cu legea, cei fără un domiciliu nu reprezintă un grup de prioritate pentru locuinţele sociale.
Un factor determinant al lipsei adăpostului,prioritar în rândul femeilor şi copiilor, este violenţa domestică. Femeile cu parteneri violenţi, uneori, trebuie să aleagă între a fi abuzate în propria casă sau a-şi părăsi locuinţa, fără a avea un loc unde să se stabilească. Femeile care îşi părăsesc căminele împreună cu copiii lor, din motivele citate mai sus, sunt supravieţuitori, dar chiar şi în siguranţa unui adăpost, refacerea, câştigarea stabilităţii şi crearea unei reţele sănătoase de relaţii necesită timp.
Doar 31% din populaţie contribuie la sistemul actual de asigurări de sănătate controlate de stat, lăsând 14,8 milioane persoane fără acoperire de sănătate. În 2011, fondurile de îngrijire a sănătăţii au reprezentat 4% din PIB, faţă de 11% ale Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD) în medie de 9%. O criză majoră în sfera sănătăţii poate distruge financiar familia.
Persoanele cu probleme de sănătate mintală, cum ar fi schizofrenie şi tulburări de personalitate, îşi pot pierde locuinţele din cauza unor dificultăţi de adaptare la viaţa de familie, la locul de muncă şi în societate. Închiderea unor instituţii de îngrijire a sănătăţii mintale a lăsat mulţi foşti pacienţi fără un adăpost.
Nu orice persoană care îşi pierde locuinţa are o problemă cu abuzul de substanţe, dar multe se regăsesc în această situaţie şi devin dependente de alcool şi de alte substanţe. Problemele unui consumator de substanţe se întind pe tot parcursul vieţii sale. Deoarece consumul de droguri este ilegal, de cele mai multe ori duce la alte activităţi ilegale pentru procurarea substanţelor, care pot duce şi la închisoare. Abuzul de substanţe are un impact negativ asupra capacităţii unei persoane de a lucra şi de a menţine relaţii şi cauzează probleme de sănătate cronice.
Trecerea de la tinereţe la maturitate este dificilă pentru mulţi oameni, dar pentru tinerii care au crescut în sărăcie, această tranziţie poate fi deosebit de dificilă. Tinerii care au fost în grija autorităţilor locale sunt mai predispuşi să devină persoane fără adăpost. Programele de sprijin pentru tineret se încheie atunci când ajung la maturitate, cu toate că mulţi sunt, de multe ori, nepregătiţi pentru deciziile dificile la care trebuie să facă faţă la această vârstă.
Numeroase probleme se învârt în jurul sărăciei şi creează deficite asupra relaţiilor interpersonale. Oamenii epuizează relaţiile lor personale în acelaşi mod în care se epuizează resursele lor financiare. Din momentul în care o persoană trăieşte pe străzi sau într-un adăpost, relaţiile sale sunt grav afectate. O relaţie simplă de prietenie poate fi un punct de plecare semnificativ în a ajuta o persoană pentru a se recupera din starea în care a rămas. A crede în cineva, a-l încuraja şi asculta, îi poate da, de asemenea, posibilitatea de a încerca să-şi rezolve problemele din alte domenii ale vieţii sale.
Deşi multe persoane din România cred că fenomenul a început după 1989, persoanele fără adăpost au fost prezente, evident, şi în timpul regimului comunist. În această perioadă, ei şi alte “elemente anti-sociale”, au fost tratate în conformitate cu codul penal şi izolaţi în închisori, precum şi în centre de sănătate mintală şi alte instituţii.
În 1997 Casa Ioana a deschis primul adăpost de noapte din ţară în Bucureşti, pentru bărbaţii vârstnici fără adăpost, la solicitarea primarului oraşului. În anul 2000, Casa Ioana a deschis cel de-al doilea adăpost din oraş.
Nu există o strategie naţională de colectare a datelor cu privire la acest fenomen, iar datele disponibile sunt puţine – la nivel naţional sunt disponibili doar indicatori generali de incluziune socială.
Singurele cifre disponibile provin dintr-un studiu realizat în 2004 de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii şi Institutul Naţional de Statistică, care estimează că numărul de persoane fără adăpost din România se ridică la 14.000 -15000 persoane, 5.000 fiind din Bucureşti.
Potrivit unui purtător de cuvânt al Ministerului Muncii pentru un Peer Review din 2013 privind persoanele fără adăpost, în Danemarca, în 2005, Guvernul s-a angajat să pună în aplicare un program naţional de trei ani pentru judeţele din ţară şi municipiul Bucureşti, prin care se vor stabili 50 de adăposturi pentru persoanele fără adăpost. Programul a fost finanţat de către stat şi pus în aplicare prin intermediul Programului de Interes Naţional. Până la sfârşitul lunii noiembrie 2011, au fost stabilite 55 de centre. Cu toate acestea, serviciile de adulţi pentru persoane care şi-au pierdut locuinţele sunt furnizate în 19 din cele 41 de judeţe şi în doar 26 de oraşe. Amintiţi-vă că nu toate aceste servicii oferă adăpost, multe dintre acestea oferă informaţii şi consiliere – nu este clar cât de multe dintre aceste servicii funcţionează încă în 2014.
Între 1 ianuarie şi 31 decembrie 2011, au fost înregistrate 113,495 “persoane marginalizate”, de către autorităţi, din care:
Potrivit Eurostat, în 2011, 17,1% din populaţia UE-28 locuia în adăposturi supraaglomerate, cu cele mai mari rate de supraaglomerare înregistrate în România (54,2%).
Nu există o strategie de integrare naţională pentru persoanele care şi-au pierdut locuinţele în România, persoane care au fost întotdeauna menţionate ca o prioritate generală în politicile anti-sărăcie, deoarece acestea sunt considerate un grup vulnerabil. Ca urmare a Hotărârii Guvernului (197/2006), un Program de interes naţional (PIN), a fost lansat cu scopul de a lupta împotriva excluziunii sociale prin crearea de centre sociale de urgenţă. Important, Guvernul a oferit o definiţie a “persoanelor fără adăpost”, pentru prima dată, prin Legea 292/2011 privind Sistemul naţional de asistenţă socială.
A nu avea un adăpost înseamnă mai mult decât a nu avea un acoperiş deasupra capului. O casă nu este doar un spaţiu fizic, ea are, de asemenea, o dimensiune juridică şi socială. O casă oferă rădăcini, identitate, un sentiment de apartenenţă şi un loc de bunăstare emoţională. A nu deţine un adăpost înseamnă să fii privat de cele mai sus menţionate. Este o experienţă izolantă şi distructivă şi înseamnă că aceste persoane sunt unele dintre cele mai vulnerabile şi excluse social din societatea noastră.
Când ne gândim la persoanele care şi-au pierdut locuinţele, ne gândim, de obicei, la adulţi. Din păcate, în fiecare an, mii de copii experimentează alături de părinţii lor, lipsa unui adăpost, dormind în maşini, adăposturi şi clădiri abandonate. Ei migrează continuu, neavând un loc stabil, ceea ce duce la absentarea de la şcoală şi chiar la abandon şcolar.
Familiile sunt segmentul cu cea mai rapidă creştere în rândul populaţiei fără adăpost. Multe familii, inclusiv cele cu copii, au experimentat traume, în urma pierderii locuinţelor. Această experienţă sporeşte suferinţa, rezultând într-un ciclu tragic, dăunător şi costisitor atât indivizilor cât şi comunităţii.
Cercetările indică faptul că familia tipică ce rămâne fără adăpost este compusă dintr-un singur părinte, de regulă mama, în vârstă de treizeci de ani şi are, în medie, 2 sau 3 copii mici. Mai mult de 90% din mamele adăpostite, si cu venituri mici, au fost supuse abuzului fizic şi sexual pe parcursul vieţii.
A nu avea un adăpost determină un impact devastator asupra familiilor, cauzând instabilitate şi insecuritate . Aceste familii îşi pierd de cele mai multe ori bunurile şi locurile de muncă . Ei pot pierde, de asemenea, relaţiile cu prietenii şi familia, legăturile către comunitatea lor, inclusiv relaţiile cu medicii de familie şi profesori. Există dovezi care sugerează că acei copiii care trăiesc în adăposturi sunt, în general, mai tineri de 12 ani şi, prin urmare, într-o perioadă crucială a dezvoltării lor. Pierderea locuinţei şi violenţa în familie au un impact grav asupra sănătăţii lor, asupra educaţiei şi bunăstării . Aceste efecte includ rate mai mari de anxietate, probleme emoţionale şi de comportament şi boli mintale. Părinţii încearcă să-şi sprijine familiile, dar fără a avea un loc unde să trăiască pot experimenta probleme emoţionale şi fizice de sănătate, nutriţie inadecvată, izolare şi dificultăţi de relaţionare. Experienţa afectează capacitatea părinţilor de a oferi sprijin adecvat pentru copiii lor, aceştia fiind luaţi deseori în grija autorităţilor locale. Cu cât acest episod durează mai mult, cu atât este mai greu pentru familii să-şi recâştige stabilitatea.
Copiii care cresc în afara unui cămin se îmbolnăvesc mult mai des şi prezintă rate mai mari de boli acute şi cronice. În plus, mulţi suferă de probleme emoţionale sau comportamentale, care vor împiedica procesul de dezvoltare şi învăţare. Aceşti copii au tendinţa de a prezenta rate mai mari de probleme de sănătate mintală, cum ar fi anxietatea, depresia, sau izolarea.
Deşi majoritatea copiilor şi tinerilor fără un cămin frecventează şcoala, nu toţi dintre aceştia merg în mod regulat la şcoală. Dintre cei care sunt înscrişi şi frecventează şcoala, unii prezintă probleme de acomodare şi învăţare. Comparativ cu alţi copii, au mai multe şanse de a experimenta întârzieri în dezvoltare şi dificultăţi de învăţare.
Casa Ioana este determinată să se implice şi să lucreze cu toate părţile interesate pentru a încerca să pună capăt situaţiei în care familiile se luptă să asigure un viitor pentru copiii lor, fără un loc stabil unde să locuiască. Deşi adăpostirea familiei prezintă siguranţă, aceasta este doar o soluţie temporară. Sunt abordate problemele care conduc la lipsa de adăpost, pentru ca familiile să aibă posibilitatea să-şi schimbe viaţa pentru totdeauna.
Prin intermediul cercetării, vom afla ce familii au nevoie să-şi revină de pe urma problemelor de sănătate, economice, sociale, medicale şi mentale care le-au cauzat pierderea locuinţei. Prin evaluarea programului, vom identifica strategii care funcţionează şi vom folosi aceste cunoştinţe pentru a dezvolta practici inovatoare.
Pierderea casei din cauza economiei, violenţei domestice, ori problemelor fizice sau emoţionale, determină pierderi mai mari. Astfel persoanele riscă să-şi piardă sănătatea, siguranţa şi abilitatea de a avea grijă de ei înşişi şi de copii lor. Copiii care au fost martori ai violenţei domestice şi, care trăiesc pe străzi, suferă de anxietate, depresie şi izolare. La început, poate au doar nevoie de adăpost, dar ulterior, pentru a-şi construi o viaţă, au nevoie de suport.